Jurnal de vindecare emotionala – pas 2 – Prioritatea psihoterapiei in viata mea

Primii pași în vindecare

Despre pașii de vindecare emoțională am aflat în 2021, la câteva luni de la divorț.
Am observat că repet tipare, atrag bărbați indisponibili emoțional, mă obsedez foarte ușor „din dragoste”.

Am citit mai multe despre comportamentul de codependent și am înțeles că din acel „tablou” fac parte și eu.

👉 Poți și tu să citești aici caracteristicile femeii codependente:
https://dianabordeianu.ro/psihoterapie-si-vindecare-emotionala-caracteristicile-femeii-care-iubeste-prea-mult/

Pasul 2: Fă din psihoterapie prioritatea zero

Atunci am luat în glumă ideea unui grup de suport, pe lângă psihoterapie. Totuși, am început să parcurg detalierea celor 10 pași de vindecare emoțională din dependența emoțională.

În pasul al doilea se spune să faci din planul de recuperare prioritatea zero din viața ta.
Adică să pui pe primul loc ședințele de terapie, nu vacanța.
Planul de terapie, nu o ieșire în club.
Planul de terapie, nu o escapadă cu iubitul toxic.

Și tot așa… Practic, acest pas m-a învățat cum să mă raportez financiar la bugetul de terapie și cum să pun cu must have aceste ședințe în agenda mea.

Primul proces terapeutic

Lucrasem înainte în dezvoltare personală ca parte din profesia mea (500 ore), apoi am mers un an și jumătate la psihoterapie cognitiv-comportamentală cu ședințe sporadice, deoarece terapeutul de atunci a sugerat că sunt bine și nu am nevoie de mai mult.

Și am crezut asta…
Deși, cu ședințe puse la 6 săptămâni distanță, eu simțeam că ard pe interior și se întâmplau foarte multe.

Aș fi vrut să îi povestesc anumite probleme mai rapid, dar foarte greu aveam loc la el în program, și timpul dura foarte mult.
Uneori mă mai programa la 3-4 săptămâni distanță.

Ceva nu a mai funcționat. Eu am simțit că psihoterapeutul meu nu a mai știut să îmi gestioneze cazul, iar situația mea se înrăutățea.

Știam, în raport cu formarea mea ca terapeut, că nu prea e ok să schimbi terapeutul, că terapeutul îți oferă o bază, că eu pot sabota relația.
Totuși, sentimentul meu constant a început să fie că terapeutul îmi dă „una caldă, una rece”, ca în familie, și că face niște asocieri total nepotrivite, depășite și pe lângă subiect.

Mi s-a părut că mă răcâie pe o traumă transgenerațională și am simțit că „a dat cu piciorul” să pice zidul din temelii acolo unde putea să vadă dacă există o ușă.

Eu am avut un șoc și m-am retraumatizat în context terapeutic.
Nu, nici azi nu cred că a fost trauma mea.
Azi, eu, Diana, consider că asocierile nepotrivite m-au retraumatizat.

Despre relația cu terapeuții

Nu o să dau nume ale persoanelor cu care am lucrat – nici de bine, nici de rău.

Din experiența mea cu terapeuții, consider că un terapeut care nu e potrivit pentru mine, poate fi potrivit pentru tine.

Da, știu și am citit teoretic că terapeutul nu îl alegi pentru „chimie” sau rezonanță, și că el, terapeutul, e un profesionist și atât.
La mine, aceste afirmații, din experiența mea, nu fac sens.

Am avut terapeuți cu care am rezonat până la un punct, apoi am simțit că acea terapie nu duce nicăieri și am schimbat.
Am avut o terapeută cu care nu am simțit nicio rezonanță încă de la început și mi s-a părut cam tot timpul că nu mă înțelege și e pe lângă subiect.

Na… acum, dați cu roșii în mine că zic de terapeuți și eu – la rândul meu – sunt terapeut.
Sau… aplaudați-mă. 😄
Glumesc. Voi puteți face ce doriți, am depășit nevoia de validare și știu că eu sunt doar o apariție care stârnește câte ceva în fiecare dintre voi.

Când terapia devine durere

Primul meu proces psihoterapeutic s-a terminat în retraumatizare.
După acea ședință am ajuns acasă și: mă durea capul de simțeam că mor, nu mă puteam concentra, îmi simțeam mintea împrăștiată, aveam amețeli și îmi frigea capul.

Am adormit foarte devreme și am visat continuu frânturi din ședința de terapie. Mă trezeam cu dureri de cap și adormeam aproape leșinată.

Nu am spus nimănui nimic, iar următoarea programare era peste 3 săptămâni.
Trei nenorocite de săptămâni în care îmi derulam în cap în fiecare zi ce îi voi spune terapeutului și cum fac încheierea.

Apoi, nu am mai revenit niciodată acolo.

Am zis că trec peste și îmi reintru în fluxul normal – cel în care mai plângeam pe ici pe colo de câte un abandon, mă euforizam la un „neica-nimeni” pentru vreo relație și mă axam pe muncă și copilul meu.

De unde… nimic nu a trecut.
Ba mai rău, s-a agravat.

Căutarea unui nou început

Au reapărut vise recurente și coșmaruri în care eram abuzată, atacată, rătăcită pe drumuri sau plecată în călătorii între viață și moarte.

La acel moment am intrat într-un grup de suport nișat pe codependență, grup mixt.
(În articolul viitor voi detalia despre experiența mea în grupul de suport, atunci când voi povesti despre Pasul 3 – Importanța grupului de suport în vindecare emoțională.)

Cât aveam grupul de suport ca bază, am început să caut un alt psihoterapeut – de data aceasta, mi-am dorit o femeie.

    Întâlnirea cu noua psihoterapeută

Am scris un mail, explicând că procesez o traumă de abuz sexual transgenerațional și am avut elemente de abuz sexual în copilărie și un act sexual achiesat, dar nedorit – catalogat în literatura de specialitate ca permisiune de abuz asupra propriului corp.

Am explicat starea mea psihică și am cerut o psihoterapeută femeie cu experiență pe această cazuistică.

Mi s-a spus că voi fi contactată în maxim 3 săptămâni și mi se va aloca o terapeută.

În tot acel timp mergeam o dată pe săptămână la grupul de suport și începusem să fac activități de iubire de sine: ritualuri de îngrijire corporală, meditație, rugăciune, tehnici de relaxare, recunoștința zilei.

Cadrul terapeutic continator

Am primit mail cu contactul psihoterapeutei care mi-a fost alocată.
Toate terapiile au fost în sistem privat. Nu au existat decontări și nici programe finanțate.

Am sunat pentru a mă programa. Eu păream nepăsătoare și detașată de problema mea, în timp ce terapeuta părea îngrijorată de starea mea.

Mi-a spus că mă poate programa a doua zi. Eu i-am zis că sunt bine, mai bine vin săptămâna viitoare – să nu ne grăbim.

Mi-a spus din primele minute la telefon că mă pot gândi ce înseamnă pentru mine această amânare când eu am nevoie urgentă de suport, însă alegerea e a mea, în ritmul meu.
Mi-a spus că la stările pe care le am, recomandă terapie de două ori pe săptămână pentru conținere emoțională.

Eram contrariată…
Această nouă terapeută voia să lucrăm săptămânal, în timp ce fostul meu psihoterapeut îmi zicea că e ok să ne vedem la 3-6 săptămâni distanță, că „nu mai pot de bine”.

Am achiesat să urmez ședințe săptămânale și mi se părea că mă sufoc cu atâta prezență terapeutică.

Dar abia acum aveam să înțeleg ce înseamnă un cadru terapeutic continator, ce înseamnă să ai cui să îți verși emoțiile și să se îngrijească de ele.

Am simțit-o umană, empatică, prezentă.

Dar… eu nu eram pregătită pentru asta și am sabotat relația terapeutică. Îi căutam nod în papură, aveam mecanisme distructive și autodistructive și le aduceam și în terapie.

Atunci era perioada în care simțeam multă furie și vinovăție față de mine – iar acestea s-au transformat în sabotare profesională, în sabotare financiară și retragere socială din ce în ce mai mult.

Am încheiat psihoterapia deoarece deja îmi sabotasem bugetul. Au durat alte luni în care credeam că o să fiu ok, dar nu eram. Căutam activități de surescitare și eram permanent pe la câte o petrecere, cu câte o prietenă sau la câte un date. Aveam deficit de atenție și aveam perioade în care eram sus pe super adrenalină, apoi jos, de mă așezam în bucătărie, în fund, pe gresie și plângeam trei ore sprijinită de dulap.

Am căutat să intru în psihanaliză și am început să lucrez de două ori pe săptămână. Am mers timp de un an și am simțit că ies mai deșirată decât eram din acest proces terapeutic. Nu am avut rezonanță și nici chimie cu terapeuta. Profesional, pot înțelege că și-a făcut treaba. Însă eu nu am simțit empatie, nu am simțit căldură, nu am simțit nici măcar susținere. Am simțit rece și auzeam continuu: „să fie, oare, despre singurătate?”

Nu mai rezistam să aud cuvântul „singurătate”. Dacă mergeam în club – era despre singurătate. Dacă plecam în vacanță – era despre singurătate. Dacă ieșeam cu un tip – era despre singurătate. Totul era doar despre singurătate.

Am început să compar terapiile: terapeuta de dinainte încheia ședința pe resurse, îmi dăduse cărți să citesc și acolo scria cât de important este ritmul terapiei cu o persoană aflată în traumă – că obosește mult mai repede și nu trebuie pusă presiune pe subiecte, iar finalul de ședință trebuie făcut cu subiecte care scad intensitatea emoțională a amintirilor traumatice, plus resurse.

În psihanaliză, totul era numai durere, numai despre tata, numai despre abandon. Propuneam un subiect nou – iar era despre tata. Și deja mi se păreau trase de păr aceste subiecte.

A plecat psihanalista mea în vacanța de vară și, cu bugetul de terapie, mi-am plătit avansul la un program de mentorat pentru dezvoltare profesională. La revenire, i-am zis că nu am simțit susținere nici măcar pe a dobândi resurse profesionale, deși i-am zis că e un obiectiv terapeutic pentru mine să prind curaj.

Dar… psihanalizabil, verdictul a fost că eu am proiectat pe ea relația mea cu tatăl și cea cu fostul soț – și că nu e despre ea, ci despre traumele mele cu tata și cu fostul soț.

Am plecat spunându-i că m-am simțit “ca la pușcărie”, fix ca în relație cu fostul soț, și că m-am simțit forțată să decid ceva pentru cariera mea de care eu urlam în terapie că NU VREAU.

Verdictul a fost: „Ați ales asta. Decizia v-a aparținut. Puteați oricând să nu faceți asta sau puteți și acum oricând să vă răzgândiți, sunteți liberă.”

I-am zis că simt că nu își asumă nimic din ghidajul dat și se spală pe mâini cu lejeritate – iar problema practică nu o rezolvă terapia, dar ea s-a băgat în problema practică.

Concluzia, înainte să ne luăm „la revedere” pe banii mei, a fost că acesta e parcursul meu și trebuia să trec prin aceste etape. Imaginea acelui cabinet, pentru mine, rămâne mai degrabă ca un loc de tortură decât de vindecare, iar acel „pătuț” psihanalitic m-a făcut să mă simt ca la exorcizare.

Am început să fac progrese în programul de mentorat profesional în care intrasem și investisem mulți bani – dar care a meritat din tot sufletul acea sumă.

Direcțiile mentorilor au fost la unison: că stau cam prost cu mindset-ul și trebuie să fac ceva. Am făcut, am încercat-o și pe-asta. Nemaiavând alt buget de terapie, am făcut împrumut la bancă și am avut necesarul pentru jumătate de an de coaching pe tehnici NLP.

Tipa cu care am lucrat era mai mică de vârstă ca mine, dar era extrem de profi și bine pregătită. Acest proces a fost transformațional și revelator, și am continuat ulterior – anumite tehnici să le aplic singură, acasă.

Asta am simțit că m-a pus pe picioare, mi-a modelat creierul și m-a reconstruit de la zero.
Au început să vină banii, au început să se care oamenii toxici din viața mea, am început să mă împac cu persoane din familie și să apară persoane cu care nu mai vorbisem.

La o altă perioadă de timp, am lucrat pe câteva constelații și simt că și acestea m-au ajutat să îmi deblochez subconștientul și au existat transformări vizibile.

Cât a durat? 2021-2023 – tot greul.

Vindecarea este responsabilitatea mea toată viața. Vindecarea mea este și acum, și oricând merg la un curs nou, la un workshop și întrețin rutinele mele. Am prioritizat terapia fie că era ploaie, vânt sau furtună. Am avut – nu am avut bani – am căutat și i-am găsit, și banii de terapie m-au găsit pe mine, oricâte sabotări financiare am avut.

Am avut pauze uneori, când am schimbat procesele terapeutice – pauze de câteva luni (2-4 luni) – dar nu am renunțat și am știut că datoria mea este să urmez grup de suport și program de psihoterapie.

Da, am vorbit cu una dintre terapeute despre dependența de terapeut și terapie și mi s-a explicat că este o dependență benefică pentru o perioadă. Ulterior, terapia mă ajută să am autonomie, să cresc, să evoluez.

Și este adevărat: eu azi am autonomie. Eu azi sunt bine.

A făcut sens că eu am lucrat de fiecare dată pe direcțiile date de terapeuții mei, am citit cărți indicate de aceștia și am ținut jurnale, monitorizări, mi-am notat gânduri de la o ședință la alta încât să aduc trezire și conștiință.

A făcut sens că am tras de mine și am vrut să îmi revin pentru mine și pentru călătoria vieții mele.
Și unde eu am vrut să renunț, resursa mea a fost copilul.

Să fac să îmi fie mie bine pentru el. Nu îl pot învăța ce este viața și ce este fericirea altfel decât fiind eu modelul și resursa lui.

Aveam de procesat bagajul transgenerațional primit. Sunt prima din neam care m-am oprit în fața unui proces psihoterapeutic și da, a fost greu, dar nu m-a doborât.

Am gândit că terapia este un lifestyle și este moștenirea și averea mea lăsată pentru următoarele generații.
Că nu fac doar pentru mine, ci las ceva în urma mea – un teren curat, un aer proaspăt, o gândire limpede.